Amintiri din…Adolescenta

„Adolescenţa este timpul în care luăm universul prea în serios.”

(Mihai Ralea)

Cu acest articol am acceptat provocarea de a susține Urban Up!, un proiect inițiat de Asociația De-a Arhitectura, care le oferă elevilor de liceu o bună oportunitate de a-și cunoaște orașul. Proiectul a fost derulat în anul 2017 în cadrul programului „Împreună cu Lidl pentru un viitor mai bun”. Totodată, pot fi organizate ateliere și în 2018, fie în licee, în săptămâna Școala Altfel, fie ca activități ale Clubului De-A Arhitectura. Detalii găsiți pe http://www.de-a-arhitectura.ro.

Adolescența e cea mai frumoasă perioadă din viața noastră. Bineînțeles că fiecare  perioadă are ceva bun, dar adolescența are ceva deosebit. Poate din acest motiv ea trece cel mai repede. Anume în această perioadă ne pare că putem face orice, că nu există limită  posibilităților. În adolescență ne îndrăgostim prima oară, în adolescență viața ne pare mai ușoară și mai interesantă.Adolescenții se simt mai liberi. Adolescența e perioada iubirii, a distracțiilor, dar și o perioadă decisivă, în care se formează scopul vieții noastre. De ceea ce vom face și ce vom alege în adolescență, depinde viața noastră în perioadele următoare ale vieții.

  

Intre anii 1982 si 1986, liceean fiind, am trecut, poate, prin cea mai frumoasa perioada din viata. Chiar daca aceasta s-a nimerit sa fie in anii recesiunii comuniste, sub regimul Ceausescu.  Am rasfoit pe Google cateva pagini, iar cateva dintre ele descriu perfect ceea ce am trait si eu in acea epoca. De aceea voi reda cateva fragmente mai jos,  neputand fi acuzat de subiectivism, in acest fel.

Iata ce s-a scris in Fluierul.ro( text original)

« Curtea școlii era permanent deschisă, inclusiv în vacanțe.  În curtea şcolii se juca fotbal de dimineața până seara (mai puțin dacă aveau unii ore de sport și nu făceau sport în sală)...

Mergeam vara și dădeam cu mingea și racheta de tenis la peretele școlii, undeva în zona unde nu erau geamuri...Nu mi-a zis nimeni niciodată nimic...La ștrand un bilet pentru o zi întreagă era pentru un copil 3 lei, apoi către 1989 s-a făcut 5 lei...Cu toate astea, recunosc că mai și săream gardul împreună cu alți copii.

Nu de puține ori se spărgea la școală, din greșeală, câte-un geam de la o minge de tenis sau de fotbal și nu era nici un scandal : se-nlocuia geamul și gata. Bicicletele erau peste tot: copiii aveau Pionier, Pegas sau Tohan. Patinoarele la fel: cânta muzică uneori, și-ți dădeau ceai cald. »

Iata ce s-a scris in Sub25.ro (articol de Svetlana Carstean)

“Mi s-a părut că toți băieții pe care i-am cunoscut au lăsat în urma lor un anumit eșantion de cultură muzicală. Îmi aduc aminte că mergeam în vizită la un amic din liceu și era ceva absolut magic în termeni de diferență și experiență masculină, pentru că el avea, evident, o cameră complet diferită de a mea, pictată de fratele lui. Primele chestii de muzică cu adevărat bună, de la Pink Floyd la Dire Straits, le-am auzit în acea cămăruță pictată cu mașini de raliu, aflată undeva pe lângă miliția orașului Botoșani și peste drum de parcul Mihai Eminescu. Apoi au venit niște amici care au început să mă aprovizioneze cu viniluri și așa am reușit să ies din zona mea cu Andrieș, Alifantis, Vivaldi și Rahmaninov. Ei mi-au adus primele Beatles-uri, Olivia Newton-John, Diana Ross și Kenny Rogers. Treaba cu muzica a fost și cumva salvatoare, pentru că la un moment dat m-am îndrăgostit foarte rău, iar muzica m-a scos din posibila depresie obligatorie. Eram în ultimul an de liceu, toată lumea învăța și ca să mă salvez, am ascultat muzică clasică la greu și am citit foarte mult. »

Iata ce s-a scris in Teenpress.ro

“Să ne întoarcem puţin în timp, undeva la sfârşitul anilor ’80. Probabil că aţi văzut filmul „Liceenii“, aşa că vă puteţi face o idee despre cum arăta viaţa de liceu în acele vremuri. Nu diferă foarte mult de adevăr. Elevi care chiar învăţau carte, care se ajutau între ei la nevoie, care participau la diferite activităţi extraşcolare. Nu existau diferenţe prea mari între elevi, asta şi din cauza erei comuniste care nu permitea acest lucru. »

Citeste mai mult aici...

 

Iata ce s-a scris in Adevarul.ro

“Oracolul anilor '80, străbunicul Facebookului. Cum era „share-uit” caietul de amintiri, fără ştirea părinţilor »

« Până să apară reţelele de socializare, Oracolul era must-have-ul liceanului de acum treizeci de ani. Un caiet banal, cu coperţi solide, în care prietenii şi colegii de clasă îşi mărturiseau sentimentele, povesteau experienţele sau pur şi simplu scriau mici texte, poate chiar citate ale unor autori cunoscuţi, de genul celora care acum sunt share-uite pe Facebook.

« Tehnica nu ajuta liceanul anilor 80 să-şi facă fotografii pe care să le arate colegilor de şcoală. În lipsa acestora, se dezvoltase o adevărată reţea de „traficanţi” de reviste aduse din alte ţări de unde imaginile care li se păreau mai speciale, de regulă fotografii cu vedetele în vogă la acel moment, erau decupate şi lipite în Oracol. »

« Oracolul anilor 80 funcţiona pe acelaşi principiu al facebook-ului de astăzi. La el nu aveau acces decât colegii de şcoală şi prietenii cărora proprietarul le permitea, le dădea “add”. Caietul circula, era share-uit, în clasă de la un coleg la altul. Fiecare trebuia să răspundă la anumite întrebări tip, de genul: “ce actori îţi plac?”, “ce filme ai văzut?”, “ce muzică asculţi?”, “care este cartea preferată?” “care este profesorul pe care îl apreciezi cel mai mult” etc. Întrebări naïve, dar pe multe dintre acestea le regăsim şi astăzi în postările de pe paginile de facebook ale adolescenţilor. »

Citeste mai mult: adev.ro/oj2vw2